Romania fara busola
In ultimul post am fost optimist. Eram convins ca Romania isi va reveni in 2010 si va iesi mai “inteleapta” din criza. Sperante desarte, insa: din nou crestere negativa si greselile de politica economica se perpetueaza.
Intamplator am dat peste un articol ceva mai vechi despre evaluarea guvernarii Tariceanu. Fostul premier se lauda ca romanii chiar au ajuns “sa traiasca bine” dupa mandatul lui si enumera cateva realizari: crestearea pensiilor de 2,5 ori, cresterea salariilor cu mai mult de 60%, injumatatirea ratei somajului, cresterea economica de 8,8% din 2008, si toate in contextul scaderii taxelor si a introducerii cotei unice de impozitare.
Statistica seaca arata ca 2004-2008 a fost o perioada de realizari marete si cainii isi pregateau deja coada pentru covrigii din 2009. In alte circumstante cifrele ar fi parut impresionante dar intrarea Romaniei in criza la nici cateva luni dupa publicarea articolului le pune intr-o cu totul alta lumina. De exemplu, cresterea pensiilor trebuie privita cu mare grija; dupa caderea comunismului multe intreprinderi de stat au fost “restructurate” prin pensionari. Guvernele postdecembriste au dus numarul pensionarilor de la 2,6 milioane in 1989 la 4,3 milioane in doar o decada. Azi sunt 5,7 milioane. Dincolo de latura sociala, cresterea pensiilor de 2,5 ori a fost o masura killer pentru bugetul de stat. La fel scaderea somajului este nu numai dovada cresterii economice ci si a faptului ca aparatul birocratic a ramas la fel de supradimensionat si ineficient.
Insa ceea ce ar trebui sa te puna pe ganduri nu este neaparat valoarea absoluta a indicatorilor care ilustreaza realizarile lui Tariceanu, ci tintele antagonice pe care le-a urmarit in timpul guvernarii sale. Pe de-o parte a scazut fiscalitatea, adica veniturile bugetului, si, pe de alta parte, a crescut protectia sociala, adica cheltuielile. Printr-un mecanism asemanator unei scheme Ponzi guvernul s-a bazat pe cresterea la infinit a cererii pentru a finanta un dezechilibru evident. Socheaza atat miopia cabinetului, cat si incapacitatea intregii clase politice de a vedea mai departe de urmatoarele alegeri.
Toate tarile de succes au model economic pe care il urmeaza pe termen lung. Germania are economia sociala de piata (soziale Marktwirtschaft) introdusa dupa razboi de Ludwig Erhart si Alfred Müller-Armack; americanii au liberalismul economic; chinezii au combinat economia centralizata cu piata libera. Noi avem din cand in cand cate o ghidusie ca cea a lui Tariceanu care s-a gandit sa imbine modelul american, bazat pe o cerere interna puternica cu statul social european avand ca rezultat afundarea in criza.
Daca tot are un capitan ca presedinte, Romania are nevoie si de o busola, adica de un model de dezvoltare coerent si adaptat realitatilor noastre, care sa dea directia economiei indiferent cine se afla la putere. Acum ramane de vazut daca Vanghelie, Prigoana si Udrea pot sa isi rapeasca putin din timpul lor pretios sa il formuleze.
